Despre părintele Arsenie Boca am auzit cam, în urmă cu douăzeci de ani, cred, că, la televizor. Încet-încet, am început să caut articole despre viața și nevoința sa, și am găsit și pro, și contra acestui părinte, prigonit de comuniști. Bineînțeles, că de-a lungul anilor, m-am dus și direct la Prislop, dar am participat și la pelerinaje care treceau pe la mănăstirea părintelui.
Acuma….recunosc faptul că eu nu mă duc niciodată la vreo mănăstire, să cer ceva anume, ceva lumesc, pentru mine, personal, sau familia mea. Mă rog în fața sfintelor icoane sau sfintelor moaște și cer luminarea minții noastre, a tuturor, dar, evlavia mea a fost, este și va fi la Sfânta Treime și la Maica Domnului nostru, Iisus Hristos.
La sfârșitul rugăciunilor, sigur că mă rog și Sfinților Arhangheli, Sfinților Apostoli sau mucenici, doctori fără de arginți, dar evlavia mea nu s-a putut împărți decât cu Dumnezeu cel în Treime slăvit și Maica Domnului.
De aceea, eu cred că nu noi putem declara sfinții (mai ales ierarhii prezentului), ci, singur Dumnezeu îi cheamă de-a dreapta Sa pe cei care s-au nevoit întru dreapta credință și întru apărarea turmei Lui Hristos.
Dacă a fost prigonit, dat afară din mănăstire, arestat, era clar că părintele a fost împotriva bestiilor comuniste, care aveau în plan distrugerea ortodoxiei. Ceea au adunat în dosare pentru batjocorirea sa, ce sunt de fapt? Păcate lumești? Absolut toți păcătuim, dar Dumnezeu este cu noi necontenit și ne ajută să ne ridicăm, încontinuu.
Așadar, cei care-l acuză pe părintele Arsenie Boca de fel și fel de lucruri, nu sunt credibili și nici dreptul de-a face așa ceva, nu-l au, dacă au o minimă cunoștință a credinței ortodoxe, pentru că, nici unul dintre noi, mirenii și nici măcar preoții sau ierarhii nu suntem în dreptul de-a judeca și de-a eticheta definitiv un om, mai ales, un om care s-a nevoit să trăiască alături de Hristos.
Chiar dacă ceea ce susțin unii despre părintele Boca, ar fi adevărat, ei uită, sau habar nu au, că părintele se putea mântui chiar și în ultimul ceas al vieții sale, prin spovedanie și Împărtășire. Și, atunci, ceea ce unii scriu, vorbesc, împrăștie despre păcatele sale, nu fac decât să-l ajute la mântuire pe părintele Arsenie Boca. Dumnezeu să-l ierte și să-l așeze de-a dreapta Sa!
Poveștile pe care le voi scrie, sunt sustrase din realitatea incredibilă pe care o trăim, dar numele personajelor sunt, desigur, fictive….
~ ~ ~
Simona curăța niște prune în timp ce laptop-ul ei reda o Liturghie din ziua precedentă, făcută de un stareț. Era modul în care se menținea într-o liniște interioară, unică, la care lucrase intens în ultimii cincisprezece ani, citind, mergând la biserică, în pelerinaje. Dumnezeu fusese în mintea ei, necontenit, chiar dacă, în tinerețe, habar nu avea ce înseamnă credința ei ortodoxă, în care fusese botezată.
Unde locuia acum, își urmase soțul, în urmă cu peste treizeci de ani, iar când pusese piciorul pentru prima dată într-o depresiune înconjurată de un lanț de munți frumoși ca de basm, primul ei gând a fost; ,,Dumnezeu m-a adus aici, și aici mă voi ruga să mă țină să adorm, în acest rai„. Avea doar douăzecișipatru de ani. Cinci ani mai târziu, la o spovedanie, a rugat pe preotul locului să o sfătuiască cum să citească Biblia, pentru a o putea înțelege, pentru că încercase de foarte multe ori, fără succes, iar prima dorință a ei de-a lungul a peste zece ani fusese să nu moară până nu va citi și înțelege, Sfintele Scripturi.
Preotul (care-i botezase copilul prin stropire, cu un ibric, deasupra unei copăițe din plastic), i-a răspuns cu aroganță, că, citirea Bibliei pentru mireni e la fel cu o halcă de carne de porc, dată unui nou născut. Așa că, femeia a rugat pe o vecină, sectară, dacă o poate ajuta să înțeleagă Biblia, cu condiția că nu-și va părăsi niciodată credința în care s-a născut. Sectara a încercat, dar, foarte curând, Simona a înțeles că nu au de-a face nimic cu credința ei, cele ce i se spuneau. Și, uite așa….au trecut alți opt-nouă ani, în care n-a mai căutat nimic și în care simțea că viața ei nu prea are rost….copiii crecuseră, erau rebeli, nu dorea nici unu dintre ei (două fete și un băiat) să rămână alături de ea. Plecase fiecare, cu o fascinație de nedescris pentru alte locuri, alte obiective, iar Simona îi ajutase cu absolut tot ce putea să adune din munca ei și a tatălui lor.
La vreo doi ani, după ce, ultimul copil plecase la facultate la București, se îmbolnăvise de diabet, brusc,
de la niște depresii fără sfârșit, căpătate în urma constatării că tot ce făcuse ea pentru copii, nu avea nici o relevanță pentru ei, care deveniseră obraznici și îi spuneau să nu-i mai sune să-i tot întrebe ce fac, unde sunt….că ei sunt niște oameni liberi, iar ea nu are nici un drept să-i tot ,,ancheteze”.
Neavând de ales, a început să participe la Sfânta Liturghie, în biserica locală, unde același preot, care nu ținea niciodată cateheză, care refuza să-i vândă un loc de veci, a început s-o canonisească după ce mărturisea că se întristează pentru că nici un copil nu accepta să calce în biserică….să-i spună să lase în pace bărbatul care refuză orice discuție despre Dumnezeu cu ea, pentru că un bărbat nu se lasă umilit de o femeie. A anunțat încetarea pomenirii viilor și morților, din motivul că se plictisesc copiii… a încetat să mai conducă morții pe parcursul a nici un kilometru, decât într-o mașină….n-a adus niciodată un om decedat în fața Sfântului Altar (exceptând rudele lui și localnicii bogați), pur și simplu îi arunca în cutia de lemn, apoi, în capelă și, în ultima zi sunt încărcați într-o mașină și duși urgent, la groapă, cu câteva bolboroseli grăbite!
Sfântul Teodor Studitul ne-a arătat că înmormântarea este una dintre Sfintele Taine, pe care nu avem dreptul s-o batjocorim în modelul vremurilor moderne, pentru că plecarea omului de aici a ajuns să fie doar o capturare de bani!
,,
Pentru creștini, moartea nu este sfârșitul vieții, ci trecerea în Împărăția cea veșnică, momentul pentru care creștinii se pregătesc și care îl așteaptă cu nădejdea Învierii. Slujba înmormântării reflectează în același timp tristețea și solemnitatea despărțirii sufletului de trup și nădejdea creștinilor în Hristos și așteptarea întâlnirii cu El. Sufletul se desparte de trup, iar trupul „în țărână se întoarce”.
Sfântul Teodor Studitul considera slujba înmormântării atât de importantă încât o așeza în rândul Tainelor Bisericii.
La înmormântarea mirenilor adulți
Preotul slujește rânduiala înmormântării îmbrăcat în epitrahil și felon. Rânduiala începe cu tămâierea mortului și a celor de față, cu binecuvântarea și rânduiala Panihidei. Apoi mortul este dus la biserică, pentru a se face slujba propriu-zisă a înmormântării.
Cortegiul este de obicei precedat de Cruce și de steagul bisericesc, urmate de preot, de sicriu, apoi de rudele apropiate, de prieteni și cunoscuți. Potrivit tradiției, pe drumul spre biserică, iar apoi pe drumul de la biserică spre cimitir se fac câteva opriri la răspântiile drumurilor, înaintea bisericilor pe lângă care trec sau în locuri legate de evenimente din viața celui adormit (numărul opririlor variază în funcție de obiceiul locului), unde se citesc ectenii. În unele locuri se citesc la opriri și Evanghelii (cele de la Stâlpi).
Ajungând la biserică, mortul este așezat în pronaos, cu fața spre altar. Pe masa de la capul mortului se așază coliva, iar de partea cealaltă se așeza analogul, pe care stau Sfânta Evanghelie și cartea folosită pentru slujba înmormântării. În cele patru colțuri ale sicriului se pun lumânări aprinse (dacă există, în niște sfeșnice). Pe pieptul mortului se pune o icoană sau o cruce. Clericii stau înaintea analogului, cu fața spre cel adormit și spre credincioși, iar rudele mortului stau de partea dreaptă.
Preotul dă binecuvântarea de început: Binecuvântat este Dumnezeul nostru…
Catisma a 17-a (Psalmul 118) fie în întregime, fie doar cele câteva versete însemnate cu cruce din acesta. Dacă timpul nu permite citirea acesteia, se omite.
Rugăciunile de iertare (se citesc în principiu de către preoții care sunt duhovnici, iar de nu sunt de față, le pot citi și preoții care nu sunt duhovnici).
Necrologul, dacă se rostește.
Sărutarea icoanei sau crucii de pe pieptul mortului; se face mai întâi de clerici, în ordinea ierarhică, apoi de rudele apropiate și de ceilalți, în timp ce strana intonează stihirile potrivite (prosomiile): „Veniți, fraților, să dăm mortului sărutarea cea mai de pre urmă…”
Urmează rugăciunile finale, ectenia și ecfonisul, apoi încheierea arătată în Molitfelnic și se cântă de trei ori „Veșnica pomenire…”
După aceea trupul e dus la groapă, însoțit de preot și urmat de convoiul funebru, cântându-se „Sfinte Dumnezeule” și alte cântări potrivite (acolo unde se poate).
Ajungând la groapă, sicriul este lăsat jos, fața mortului este acoperită cu o pânza, iar preotul toarnă peste el vin amestecat cu untdelemn, în formă de cruce, spunând „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi”[1].
Sicriul este apoi acoperit și așezat în groapă, iar preotul aruncă puțin pământ în groapă, tot în semnul crucii, rostind: „Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa”[2] și varsă în groapă cenușa din cădelniță.
Groapa este apoi acoperită cu pământ, iar în acest timp se cântă troparele potrivite („Cu duhurile drepților…” și următoarele).
Preotul face încheierea: „Slavă lui Dumnezeu, Care așa a binevoit!”
Se obișnuiește ca la sfârșitul slujbei preotul să rostească „Dumnezeu să-l ierte!”, iar credincioșii să-i răspundă cu același: „Dumnezeu să-l ierte!”.
Simona, femeia care-L căuta pe Dumnezeu, neîncetat, fiind absolut sigură că nu există alte cale de mântuire, decât prin ascultare și smerenie, a dechis Sfânta Scriptură la întâmplare și a citit;
,,„Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie” (Gal 4, 4)”
Hristos este Calea, Adevărul și Viața noastră! Nimic altceva nu ne va ocroti, ajuta și încuraja în această viață plină de capcane! Vom pleca așa cum va rândui Dumnezeu, dar, bogați și fericiți, dacă vom urma Calea cea dreaptă!
Doamne ajută! Ni s-a spus această așa-zisă, amenințare, de către păpușarul care zbierase, cu câteva zile înainte, că ,,Dumnezeu nu mai există, iar Biblia va fi interzisă!””.
Desigur că, Dumnezeu a încetat să mai existe pentru ei, care se cred dumnezeii acestei lumi de tot plânsul, pe care o duc în rătăcire prin orice mijloace demonice, iar drumul rătăcirii are autostrada fricii, pe care le-o induc clipă de clipă, și pe care bieții oameni fără dram de credință în Dumnezeu, aleargă ca niște schelete flămânde. Și cei care au aderat la planul lor și sunt în funcții de conducere, care au au strâns (prin furăciune și sărăcirea oamenilor) grămezi de bani, case și bunuri, și ei au coșmaruri de groază că le vor pierde.
Un lucru știu ei, păpușarii; mai există o mână de oameni cărora nu le pasă de ceea ce au adunat prin muncă neistovită și prin evitarea cheltuirii muncii lor pe vacanțe de top, petreceri sau haine de firmă. Nu le pasă, pentru că știu din învățătura Sfintelor Scripturi și a sfinților părinți mărturisitori, că tot ce avem aici este trecător (și cât de trecător este, în ultima vreme timpul zboară inimaginabil), că putem pleca în orice clipă, fără a putea lua cu noi, nici măcar o foaie de hârtie, tot ce putem lua sunt faptele noastre, gândurile și darul smereniei și al căii bunătății induse de Dumnezeu, prin Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, care și-a dat viața în chinuri pentru a ne aduce Lumina cea Adevărată în minte și suflet – adevărata noastră avere, aici, pe pământ!
Așadar, nu vor avea nimic, bieții oameni care nu doresc să-L caute pe Hristos, și pentru care ne vom ruga neîncetat, dar cei care ne rugăm Lui prin Sfanta Treime, Maicii Domnului și tuturor sfinților, nu vom pierde nimic, nu ne veți putea lua nimic, exceptând o mână de pământ, câteva ziduri și o căruță de lemne și cârpe!
Averea noastră adunată în suflet, va fi legătura noastră definitivă cu Sfânta Treime, prin rugăciune, fapte, smerenie și mărturisire. Liniștea noastră de nedescris este Lumina cea Adevărată prin care deschidem ochii în fiecare dimineață și mulțumim Lui Dumnezeu pentru încă o zi dăruită nouă, și vălul de pace și liniște în care adormim seară de seară după rugăciunea de slavă și mulțumire către Cel care ne-a adus aici, după chipul și asemănarea Sa și ne-a zidit în noi amprenta dumnezeiască, prin sufletul pe care ne vom nevoi să i-L ducem, neîntunecat de grozăviile lumești.
Dumnezeu ne-a trimis pe Fiul Său, înomenit, care s-a jertfit pe cruce pentru mantuirea noastră, a tuturor, așadar….averea noastră n-o vor putea lua, indiferent de amenințările lor!
Biblia pe care vor s-o interzisă, e cea scrisă pe hârtie, dar Sfânta Scriptură din mintea noastră, n-o vor putea scoate!
Ortodox crestin 